Atunci când în 1985, autoarea acestor jurnale, austriaca ce a fost cunoscută sub numele de Atmananda, a murit în India, trupul ei înveşmântat într-o robă de culoarea şofranului a fost aşezat pe un catafalc împodobit cu flori, aranjat cu grijă în postura yoghină cu picioarele încrucişate, ridicat la verticală şi purtat apoi în procesiune prin Haridwar, străvechiul oraş indian de pelerinaj. Trupul ei a fost dus apoi pe malul Gangelui, unde a fost cufundat ritualic în apele sfinte, într-o zonă special rezervată pentru sannyasini – asceții hinduşi ortodocşi. Ea a fost una dintre puţinele femei, şi probabil singura occidentală, căreia i s-a oferit vreodată această onoare. În esenţă, această carte este povestea unei femei occidentale moderne – o respectată pianistă şi profesoară – care a ajuns la destinaţia călătoriei sale spirituale.

Jurnalele lui Atmananda sunt însemnările intime ale odiseei ei spirituale, în strânsă legătură cu câteva din cele mai importante personalităţi spirituale ale secolului, în special gurul ei, marea mistică bengaleză – Sri Anandamayi Ma. În cuprinsul acestora găsim și relatări unice despre tovarăşii ei de drum, alţi artişti, intelectuali şi căutători spirituali occidentali care, aidoma ei, au călătorit prin Orient în prima jumătate a secolului al XX-lea, și care au fost precursorii multor americani şi europeni ce au venit în India, la începutul anilor ’60, în căutarea împlinirii spirituale.

Blanca 

Călătoria lui Atmananda a început la data de 7 iunie 1904, în Viena. A fost orașul în care s-a născut, în familia unor evrei înstăriţi, şi unde a primit numele de Blanca. Copilăria i-a fost foarte marcată de moartea mamei sale, pe când avea doar doi ani, la scurt timp după naşterea surorii ei mai mici. Cele două fetiţe au fost crescute și educate de bunica lor şi de o serie de tutori. Deși tatăl Blancăi era adeseori plecat în interes de afaceri, el s-a preocupat îndeaproape de educaţia fiicelor sale şi a fost ferm hotărât ca acestea să aibă parte mereu de tot ce-i mai bun. Astfel încât la început au avut o guvernantă care le-a vorbit numai în franceză, până când au devenit fluente în această limbă, şi apoi una care le-a vorbit numai în engleză, până când au ajuns la acelaşi rezultat. Când talentul muzical al Blancăi a fost descoperit, tatăl ei i-a cumpărat un pian mare şi i-au fost aduşi cei mai buni profesori. S-a dovedit a fi un copil minune şi, la vârsta de şaisprezece ani, a susținut primul ei recital, care a fost foarte bine primit de public.

Tatăl a încurajat intrarea Blancăi în viaţa culturală extrem de bogată a Vienei, care era pe atunci capitala întinsului Imperiu Austro-Ungar. Aceasta era Viena lui Freud, Mahler, Gustav Klimt şi Richard Strauss, o metropolă care pentru o clipă amețitoare ajunsese să fie apogeul civilizaţiei occidentale. Dar toată această splendoare avea să se prăbușească în curând sub tunurile Primului Război Mondial, în timpul căruia Blanca, dimpreună cu mare parte din oraş, a suferit în condiții grele de foamete.

În mijlocul distrugerilor și ruinelor acelor vremuri, cât și în perioada care le-a urmat, au fost însă sădite seminţele căutării mistice de o viață a Blancăi. Ea a început să citească scrierile spirituale ale lui Tolstoi, predicile lui Buddha şi cele ale lui Meister Eckhart, poezia mistică a lui Rilke şi romanele esoterice ale lui Herman Hesse şi Gustav Meyrink. Iar într-o zi, pe când avea şaisprezece ani și se plimba singură prin parc, reflectând la distrugerile lipsite de sens din jurul ei, a trăit o experiență ce avea să-i marcheze existența. Dintr-odată, întreaga materie – copacii, pietrele, cerul, apa – a fost cuprinsă de viaţă, a devenit vibrantă, încărcată de o lumină divină în care nu exista separare între cel care vede şi ceea ce este văzut, ci doar o unitate extatică ce era, prin însăși natura ei, iubire eternă. Preț de o clipă ce părea că transcende timpul, toate acestea i-au fost revelate într-un mod copleșitor. Iar de atunci încolo, această revelaţie avea să îi fie forţa călăuzitoare a vieţii.

Teosofia

La scurtă vreme după aceea, ea a descoperit teosofia, care a dat vieții sale spirituale o structură organizată și o mai mare expresivitate. Blanca s-a cufundat în noua religie, într-un moment în care aceasta se afla în culmea popularităţii sale ca mişcare spirituală plină de dinamism. Astfel, ea a participat la cea de-a 50-a Convenție Aniversară, ce a avut loc la sediul Societăţii Teosofice din sudul Indiei în anul 1925, iar mai apoi a trăit vreme de câțiva ani într-o numeroasă comunitate teosofică din Olanda. În Viena interbelică, deloc diferită de America anilor 1960, vechea structură socială, morală şi religioasă a fost discreditată şi dată la o parte, iar tinerii și-au găsit propriile lor legi. Mulţi au găsit, sau au crezut că au găsit, răspunsurile pe care le căutau în înţelepciunea transcendentă a filosofiei mistice orientale şi în yoga. Însă foarte puţini au avut curajul şi pătrunderea necesare pentru a-şi urma căutarea spirituală asemenea Blancăi.

Prin teosofie, Blanca a intrat sub influenţa lui J. Krishnamurti (acel Mesia nehotărât) şi, într-un final, ea a părăsit pentru totdeauna Occidentul, pentru a preda la şcoala acestuia din Benares. Între timp, un compatriot austriac avea să vină la putere în Berlin, şi avea să pornească pe o cale a distrugerii şi a unui rasism plin de ură, care urma să nimicească o dată pentru totdeauna întreaga lume în care ea se născuse, ucigând majoritatea rudelor şi a prietenilor săi.

În aceeași perioadă, Blanca a ajuns să fie deziluzionată de toată învățătura lui Krishnamurti, pe care a considerat-o până la urmă ca fiind, cel puţin pentru ea, nepotrivită, iar căutarea ei a condus-o la ashram-ul binecunoscutului înţelept din sudul Indiei, Ramana Maharishi. Deşi prezența lui i-a oferit multă mângâiere, destinul Blancăi se afla în altă parte, iar căutarea ei și-a găsit într-un sfârșit împlinirea la picioarele unei femei divin de frumoase, sublima mistică bengaleză îmbătată de dragostea pentru Dumnezeu și venerată în toată India de adoratorii ei ca fiind o încarnare a Mamei Divine: Sri Anandamayi Ma.

Ma Anandamayi

Din anul 1945 și până la trecerea ei în lumea de dincolo, viaţa lui Atmananda a devenit gradat din ce în ce mai focalizată asupra relaţiei sale cu această femeie extraordinară, o relaţie al cărei unic scop a fost să-i reveleze adevărul cel mai profund al propriei ei existenţe.

Jurnalele lui Atmananda ne oferă un studiu de o profunzime unică a relației guru-discipol, dimpreună cu problemele specifice care apar atunci când un occidental intră într-o asemenea relație. Prezenţa în cuprinsul cărții a lui J. Krishnamurti, cel mai franc şi elocvent guru anti-guru al secolului al XX-lea, ajută la evidențierea și confruntarea multor idei greșite cu privire la acest subiect (și pentru care, în mare parte, acesta a fost direct responsabil), iar în final suntem invitaţi la o întâlnire faţă în faţă între el şi Anandamayi Ma – gurul prin excelenţă. Rolul tradiţional al gurului a fost în general prost înţeles şi greşit interpretat în Occident, iar călătoria lui Atmananda – de la teosofie la Anandamayi Ma via Krishnamurti şi Ramana Maharishi – ne oferă o rară şi echilibrată viziune de ansamblu asupra subiectului.

Asumarea relației maestru-discipol

Deşi mulţi caută „consolarea religiei” în vieţile lor, iar unii își găsesc alinare în filosofia orientală, în yoga şi maeștri spirituali, puțini sunt cei care şi-au asumat cu seriozitate o relaţie autentică guru-discipol, care este ceva fundamental diferit. Această relație este caracterizată de o anume structură şi disciplină care duce la o alchimie interioară – un proces specific de transformare care, precum în artă, cere un anumit grad de talent şi o implicare reală din partea practicantului pentru a fi dus la desăvârşire. Lăsând la o parte dificultatea găsirii unui guru autentic, puţini sunt cei capabili să se supună rigorii pe care o astfel de relaţie o cere – călătoria dincolo de moarte sau moartea ego-ului fiind o condiție sine qua non. Din perspectiva minţii individuale, aceasta este similară cu moartea fizică, iar discipolul trebuie să aibă o încredere deplină în guru pentru a realiza cu succes această tranziţie. Această moarte a ego-ului aduce cu sine renunțarea completă la credinţele şi noțiunile care formează conceptul propriei identități, concept pe care omul obișnuit îl susține de altfel cu multă pasiune. Astfel, spre deosebire de religiile convenţionale, o asemenea relație nu este şi nu poate fi ceva care să ne ofere vreun confort sau să ne sporească în vreun fel confortul vieţii noastre actuale, ci mai degrabă ceva care spulberă complet identitatea noastră condiţionată, făcând-o să pară aidoma unui cadavru în comparaţie cu împlinirea absolută şi unitatea extatică, ce ni se revelează drept natura autentică a ființei umane. Ceea ce este adesea greşit înţeles este faptul că aceasta nu presupune o pierdere a individualităţii, ci deplina împlinire a acesteia. Se atinge astfel o stare de perfectă armonie cu toţi ceilalţi, o stare în care nu există nici cea mai mică posibilitate de manifestare a importanței de sine sau a egoismului, pentru că atunci noi ne percepem aproapele ca fiind una cu noi, iar recunoaşterea extatică a acestei unităţi absolute ca fiind iubire divină. Și aici nu este vorba despre o uitare placidă, ci despre o luciditate revoluționară. Nu este ceva ce e acceptat prin credinţă, ci ceva ce este recunoscut plenar prin experienţă directă. Pentru că una este să ai o revelaţie de moment în acest sens, revelații care sfârşesc adesea prin a fi însușite de complexul minte-ego, şi este cu totul altceva să te topești, să te integrezi pe deplin în această stare de conștiință. Menirea gurului este să ne arate calea spre această fuziune.

O altă prejudecată răspândită despre guruși este aceea că numai cei oarecum lipsiţi de voinţă sau cei mai puţin avansați spiritual ajung să fie „prinşi” într-o astfel de relaţie „despotică”. Adevărul este însă chiar contrariul, după cum dovedesc din plin aceste jurnale. Numai acei oameni care, asemenea lui Atmananda, au pătruns profund în sfera spiritualităţii şi a autoanalizei, şi care sunt pregătiţi să îşi asume un angajament bazat pe o extraordinară forţă de caracter şi o maturitate exemplară, sunt capabili să pășească pe această cale. În această privinţă se spune că deşi un guru autentic este greu de găsit, discipolii autentici sunt chiar și mai greu de găsit. Fenomenul contemporan și esențialmente occidental al cultului gurului, unde discipolul devine un fel de sclav al unei organizaţii sau al unei ideologii de grup, este absolut contrar împlinirii fundamentale a individualităţii pe baza unui contact direct cu maestrul spiritual, caracteristică definitorie în tradiţia autentică a gurușilor. De fapt, aceste parodieri apar mai ales atunci când conceptul gurului este scos din contextul său cultural indian şi transferat în sfera societăţilor moderne. Mentalitatea culturii occidentale se confruntă cu mari dificultăți atunci când trebuie să se debaraseze de teologia constrictivă a monoteismului simplist, cu prozelitismul obsesiv şi cu exclusivitatea intolerantă ce o caracterizează chiar şi atunci când apelează la forme netradiţionale de expresie religioasă. Comportamentul şi atitudinile religioase patologice la care dă naștere această teologie sunt adesea de neconceput în cadrul monismului atotcuprinzător, care a fost mereu principala caracteristică a spiritualităţii indiene, fie că este vorba de practicile sale mai abstracte și mai filosofice de autoanaliză, fie prin forme devoţionale de transă mistică. În special în cadrul procesului iniţiatic al relaţiei guru-discipol, accentul se pune întotdeauna pe transformarea personală prin intermediul experimentării naturii reale individuale, și nu pe dependenţa de un sistem de credinţe ce vizează mântuirea.

Gurul adevărat

Gurul ne oferă un ajutor neprețuit în procesul cunoaşterii Sinelui, locul în care se consideră că se află Adevărul Ultim al existenţei umane. Drumul fiecărei ființe către această realizare interioară a Sinelui este unic şi personal, astfel încât calea dogmatică exterioară are o mult prea mică însemnătate în această direcţie. În cadrul acestui proces de descoperire de Sine, o importanță fundamentală o are convingerea filosofică esenţială că, atâta vreme cât ființa nu are experienţa directă a unităţii dintre observator şi obiectul observat, toate obiectele exterioare ale cunoaşterii (inclusiv Dumnezeu, în măsura în care rămâne un concept dualist) nu pot fi pe deplin autentice. Aceasta nu înseamnă că devoţiunea şi abandonul în faţa lui Dumnezeu sunt excluse, ci doar că printr-o experienţă autentică a Divinului cel atoatepătrunzător ca fiind esenţa fiinţei individuale, putem fi iniţiaţi în procesul de devoţiune intensă faţă de Existența Pură. După cum vom putea observa în cazul evoluţiei lui Atmananda alături de Anandamayi Ma, Atmananda a urmărit atât cunoaşterea de Sine, cât şi abandonarea devoţională; iar sub îndrumarea unui guru sunt oferite mai multe practici devoţionale şi yoghine (mantra-e şi forme de meditaţie) pentru a înlesni toate acestea. Aşa cum i-au spus şi Anandamayi Ma şi Ramana Maharishi: „Doar în momentul revelării Sinelui Îl putem cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu şi viceversa.”

Departe de a face parte din manipularea prin intermediul cultelor din societatea contemporană, realizarea faptului că adevărata natură a Sinelui individual este o unitate absolută, atotcuprinzătoare şi transcendentă nu este baza doar a hinduismului şi a budismului, ci reprezintă totodată și conceptul principal al școlii filosofice occidentale: idealismul – extinzându-se de la filosofii presocratici, platonism şi neoplatonism, până la fenomenologia contemporană a lui Husserl şi Heidegger. Deși în filosofia occidentală actuală a fost retrogradată la nivelul de speculaţie academică sterilă, în India (cât şi în Grecia antică) această realizare a fost și este o disciplină spirituală pe care căutătorul Adevărului o abordează cu o foarte mare hotărâre și ardoare sub tutela carismatică a gurului.

Starea pe care gurul o întruchipează şi la care discipolul aspiră este aceea de transformare permanentă a structurii ego-ului său, în care apare o integrare cosmică deplină. În cadrul acestui proces sunt revelate atât umanismul ultim, cât şi individualismul suprem, iar întreaga creaţie, toţi ceilalţi, sunt percepuți ca având o integritate fundamentală, care este divină şi inseparabilă de propria ființă. În această stare de non-dualitate sublimă, experimentatorul devine una cu aspectul experimentat, astfel încât singura manifestare posibilă pe orice nivel al relaţiei este iubirea şi compasiunea infinită, pentru că toate fiinţele sunt percepute ca fiind efectiv una cu propria ființă. Atunci, a te afla în prezenţa unei ființe care s-a stabilit în această stare superioară de conştiinţă te ajută să îți trezești acea Realitate, într-o anumită măsură, și în propria ființă, în propriul univers lăuntric, iar această Realitate este atunci înţeleasă ca fiind adevărul propriei naturi esenţiale, şi nu ceva impus din exterior. Această stare are drept caracteristică o autenticitate fundamentală, inerentă în tot ceea ce este mai de preţ în experienţa umană, și care se află dincolo de orice autoritate exterioară sau sistem de credinţe, deși este sursa oricărei religii autentice. Atunci când gurul şi-a dus la îndeplinire misiunea de a-și trezi discipolul, el încetează să mai existe ca fiind un „altul” şi astfel nu se mai poate pune problema unei dependenţe sau servituți a discipolului, deşi acesta va resimţi mereu o recunoştinţă copleşitoare faţă de învăţătorul său pentru faptul că i-a revelat calea spre desăvârșirea spirituală.

Gurul îi ghidează pe cei pregătiţi să realizeze această călătorie dincolo de moarte, ținând în mâna sa oglinda care le revelează simultan, fără greșeală, atât ataşamentele disperate faţă de tiparele repetitive ale ego-ului, cât și adevăratul Sine individual în care, minciuna falsului ego şi ataşamentul temător faţă de acesta se dizolvă în totalitate. Cu siguranţă nu toţi gurușii sau pretinşii guruși, sunt la fel de capabili, iar ceea ce un mare guru poate realiza printr-o singură privire, sau prin reţinerea unei priviri, un guru mai puţin priceput reuşeşte (cu eficienţă redusă, evident) moralizând ore în şir discipolul indolent sau rebel. Această relaţie este un proces esenţialmente inefabil, iar „învăţăturile” unui mare Maestru nu pot fi înţelese niciodată doar din cuvintele sale, așa cum au fost ele păstrate. Aşa se și explică de ce cărţile şi scripturile sfinte sunt de multe ori atât de jalnic răstălmăcite şi scoase complet din contextul în care au fost iniţial expuse, odată ce Maestrul părăsește această lume. Prezenţa transformatoare a unui guru în viață este prin definiție o ameninţare pentru status quo-ul ego-ului, în timp ce cuvintele scrise ale unui învăţător decedat pot fi uşor transformate într-un alt punct de sprijin, care să ne ofere un oarecare confort.

Un echilibru psihic matur şi un simţ al moralităţii şi al integrităţii bine dezvoltat sunt esenţiale pentru viitorul discipol, întrucât în absența lor nu se pot face progrese semnificative în acest demers. Pentru cel nepregătit din punct de vedere etic şi psihic, tentativa de a practica discipline esoterice profunde poate duce adesea la rezultate dezastruoase. Tocmai de aceea apropierea reală, efectivă de un guru este atât de importantă, pentru ca acesta să își poată observa discipolul cu atenție şi să distingă cu exactitate care sunt necesităţile sale și ce anume este acesta capabil să asimileze în fiecare etapă specifică a evoluţiei sale.

Pentru discipolul devotat, a fi în prezenţa gurului înseamnă a fi în prezenţa lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, prezenţa spirituală profundă și magnetică a unui guru activează centrul spiritual din universul lăuntric al discipolului, făcându-l conştient de divinitatea transcendentă din el însuşi şi din toţi ceilalţi într-un mod mult mai intens, față de ceea ce ar simți dacă ar face aceasta de unul singur. Discipolul se foloseşte de această intensitate pentru a-şi aprofunda starea de meditaţie şi pentru a reuşi să discearnă cu luciditate acţiunile bune de cele rele – să vadă cu claritate trucurile neîncetate ale ego-ului, în lupta sa disperată pentru supravieţuire. Tot ceea ce intensifică această stare de conştiință transcendentă este văzut ca fiind bun şi de dorit, iar tot ceea ce nu o susține trebuie evitat. În acest fel, în fața discipolului se deschide o cale specifică de acţiune. De asemenea, contactul frecvent cu maestrul este de foarte mare ajutor în intensificarea şi clarificarea procesului de discriminare prin care discipolul urmăreşte să „cristalizeze” şi să „stabilizeze” un nivel de conştiinţă esențialmente mai subtil. Tocmai pentru a beneficia de această esenţială transformare a energiei subtile și pentru a o proteja, aspirantul are nevoie să trăiască (cel puţin pentru un timp) într-un mediu izolat şi supravegheat – la modul ideal, în ashram-ul gurului – pentru a menţine „condiţiile de lucru” adecvate, în care să-și poată desăvârși acțiunea.

Este evident că devotamentul intens şi efortul susținut din partea discipolului sunt esenţiale, iar acestea sunt, invariabil, rezultatul înţelegerii depline a faptului că scopul ultim – şi unic – al existenţei este desăvârşirea acestei arte transformatoare a ființei. Astfel, departe de a fi o ființă care fuge de viață, discipolul devine convins că numai prin acest demers spiritual îşi poate asuma pe deplin atât responsabilitatea propriei existenţe, cât şi pe cea a lumii. Și din nou, nu avem de-a face cu vreun sistem de credinţe şi vreo doctrină organizată impusă din exterior; dar aceasta nu înseamnă că nu există o structură sau o metodă care este revelată prin procesul mistic al relaţiei guru-discipol – o relaţie care este la modul esențial dincolo de întreaga „manifestare”, câtă vreme noi nu ajungem să percepem întreaga „manifestare” ca fiind una cu Dumnezeu.

Desigur, se înțelege că gurul este doar o manifestare exterioară a Sinelui interior, divinitatea ce sălăşluieşte înlăuntrul a tot şi a toate și la care fiecare ajunge în modul său unic. Cu toate acestea, în afara fenomenului destul de rar al condiției înnăscute de sfânt sau de avatar, este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil, să rămâi pe calea ce duce la iluminare, numită în Upanișade „calea pe muchie de cuţit”, fără ghidarea celui care îți poate lumina calea. În orice caz, nu putem porni decât din punctul în care ne aflăm în acest moment, colaborând cu gurul interior până în clipa în care, aşa cum se spune: „Atunci când discipolul este pregătit, gurul apare.” Deşi un mare Maestru poate oferi multora binecuvântarea sa, puţini sunt aceia pe care îi consideră cu adevărat pregătiţi să pornească pe această cale, iar un astfel de discipol este riguros și aspru încercat înainte să fie acceptat. Aceasta este tradiţia indiană a gurului, așa cum a fost ea acceptată din vremurile străvechi.

 

Cartea pe care o citiți este povestea unei astfel de relaţii. Este povestea unei femei moderne, a unei artiste care a fost toată viaţa preocupată să cunoască sensul şi scopul ultim al vieţii, iar această căutare a condus-o, încă de tânără, în India. Este odiseea unei ființe crescute în cultura occidentală, pe care într-un final o va abandona pentru a se imersa complet în spiritualitatea orientală. De-a lungul drumului, ea a întâlnit tovarăși de călătorie fascinanţi, de multe ori artişti şi intelectuali ca şi ea, care îi împărtăşeau căutarea. Dar cel mai important aspect este că această carte reprezintă însemnările ei legate de intensele întâlniri cu câțiva dintre cei mai mari sfinţi ai Indiei timpurilor moderne, care au îndrumat-o din ce în ce mai profund către ceea ce ea căuta cu atâta ardoare.