Există o întrebare la care învățătorii budiști recurg pentru a le oferi aspiranților o altă perspectivă asupra vieții:
Când te-ai văzut ultima dată pe tine însuți?
„Cu puțin timp în urmă”, ar putea răspunde unii dintre noi după un scurtă pauză meditativă.
„Mi-am spălat mâinile, m-am uitat în sus și m-am privit în oglindă.”
„Ceea ce ați văzut atunci a fost o reflexie a corpului vostru”, ar putea răspunde profesorul nostru. „Nici măcar întregul trup. Doar o parte din el. Vorbesc despre sinele tău.”
Aha! Sinele nostru real. Persoana la care ne referim prin „eu”, „eu însumi”, „mie” sau „pe mine”. Ființa care se află în centrul universului nostru. Acel sine.
„Un astfel de sine nu poate fi văzut, privit”, am putea răspunde după un timp, simțindu-ne destul de mulțumiți de noi înșine.
„Oh, într-adevăr?", ar spune profesorul nostru. „Deci, ceea ce ai văzut o clipă în urmă reflectat în oglindă nu are nimic de-a face cu sinele tău?”
„Nu am spus asta!”, am răspunde contrariați.
„Tocmai mi-ai spus că sinele nu poate fi văzut”, ne-ar replica profesorul.
Hmm ...
Nu vom continua acum dialogul. Dar este o ambuscadă ce ne poate surprinde într-o astfel de conversație. Iată-ne, trecând prin viață, fericiți că știm aproape totul despre tot și apoi suntem prinși cu garda jos când vine vorba de o asemenea întrebare fundamentală: suntem prinși într-o astfel de întrebare de bază cum ar fi: care este relația dintre trup și sine? Trupul nostru nu este sinele nostru. Dar nici nu este separat de felul în care ne raportăm la sinele nostru. Trupurile noastre ne fac pe noi înșine ușor de recunoscut. Dar simțim că suntem mai mult decât niște trupuri.
Ne lovim de același gen de ambiguitate și atunci când vine vorba de mintea noastră. Pe la vârsta de optzeci de ani tatăl meu adeseori obișnuia să-mi spună că mintea lui nu mai era ceea ce fusese. El păra destul de sigur pe el că mintea lui nu mai făcea față. El, ca posesor al minții ce se afla într-un continuu proces de deteriorare, era un client nemulțumit. Nu era el de vină, el însuși, nu era vorba despre el cel care nu mai era ce fusese. Mintea era cea care îi provoca necazuri.
„Aș vrea să fiu în trupul unui adolescent de optsprezece ani”, am putea spune cu umor. Sau „mi-aș dori să am mintea lui Einstein”. Acest gen de comentarii ne dezvăluie că ne raportăm la noi altfel decât ca la un trup sau doar ca la mintea noastră, noi simțim că există ceva care operează cumva în spatele scenei, acest ceva controlează, gestionează, posedă ceea ce știm despre noi. Acest ceva este, în esență, separat de aceste entități diferite, trup și minte, dar, ca un maestru păpușar, conduce spectacolul.
Dar, în mod fulgerător, chiar dacă s-ar putea să credem că sinele nostru este separat de corpul nostru, dacă o singură părticică a corpului nostru este criticată, ne vom simți profund ofensați. Dacă cineva spune că tunsoarea noastră este teribilă, ne gândim imediat la faptul că acea persoană spune despre noi că arătăm stupid și chiar ne întrebăm: „Cum îndrăznește să spună asta despre mine?”
Ei bine, nu. Dacă nu sunteți corpul vostru, cu siguranță nu sunteți doar niște păr tăiat într-un anumit mod, nu-i așa?
Cine este acest „eu” care se află în centrul universului nostru? De ce avem sentimente contradictorii cu privire la el sau ea? De ce ne simțim uneori atât de rău când ne raportăm la noi înșine, iar alteori ne vine să sărbătorim?
Una dintre cele mai mărețe învățături ale lui Buddha se referă exact la acest subiect.
În cărțile de mai jos al căror autor este David Michie, veți găsi numeroase referințe la învățăturile budiste care vă vor elucida multe din misterele cu privire la adevăratul sine și la adevărata fericire!
Vezi aici toate cărțile scrise de David Michie
